A văzut lumina zilei în București, la 8 iulie 1928. Puiu, cum îi spun prietenii, a început sa meargă pe munte la vîrsta de zece ani, adică din 1938. Ca orice începător, a umblat mai întîi pe poteci, cunoscînd astfel farmecul muntelui și simțind atracția lui. Mai tîrziu a ajuns prin văile masivului Bucegi, fie singur, fie cu Giovani Crosse, cu Pincu Weintraub sau cu alții. A mers și prin Piatra Craiuiui, prin Munții Făgărașului, dar, mai ales, prin Retezat. În 1943-1944 a cunoscut pe tinerii din Grupul alpin universitar — G.A.U., secție a Clubului alpin român: Dima Cocîreanu, Dan Fințescu, Petre Strat, Puiu Petriu și alții, cu care a urcat și alte trasee. Așa a devenit membru al C.A.R., dar a fost membru și al Turing-Clubului României și al Clubului carpatin român. În 1949, odată cu înființarea cluburilor sportive, Emil Fomino s-a înscris în secția alpină a clubului Dinamo. Conducerea clubului i-a încredințat, în 1951, postul de instructor și șef al secției alpine, ca succesor al lui Mircea Bogdan, funcție păstrată pînă în 1953, cînd secția alpină a clubului Dinamo s-a mutat la Brașov. Din 1953 a devenit membru al secției alpine a clubului Voința, unde a activat, ca antrenor, între 1954—1955. În anii 1956—1957 a antrenat secția de alpinism a Institutului de proiectări rafinării Ploiești și între 1957-1958 secția alpină a clubului Energia, al întreprinderii 6 Martie — Tohan, care apoi a primit denumirea de asociația Torpedo. În tot acest timp, Emil Fomino a rămas membru al clubului Voința. Emil Fomino nu revendică nici un traseu de gradul VI, cu toate că traseul Fisura Roșie din peretele Văii Albe (Bucegi) îndeplinește, prin dificultate, condițiile acestui grad. El a parcurs în premieră, cap de coardă, trasee de gradul V B. A urcat pentru frumusețea muntelui și a cățăratului, ajungînd la o astfel de perfecțiune încît era cunoscut ca un alpinist de „escaladă liberă", între alte performanțe, a suit de unul singur, fără asigurare, traseul Furcile, din peretele Gălbenelelor (Bucegi), iar iarna, tot singur, peretele de gheață dinspre poarta Bucurei, din Retezat. În cadrul cluburilor și asociațiilor unde a activat ca antrenor, a realizat numeroase premiere, în cap de coardă.

Emil Fomino s-a retras din funcția de antrenor și din sistemul competițional al alpinismului, în 1958. Acum, răsfoind notițele, fotografii și decupări din ziare își amintește cu drag de tovarășii de coardă, de cei cărora le-a împărtășit din cunoștințele sale în ale muntelui, fie ca antrenor sau simplu cățărător, fie prin cele cîteva articole de ziar ce purtau titluri ca: Asigurarea în alpinism, Cățărătura liberă în alpinism, Pioletul și tehnica întrebuințării lui în alpinism.

În ianuarie 1990, la reînființarea Clubului Alpin Român, Emil Fomino a fost numit cenzor supleant în cadrul Comitetului provizoriu, ales până la Adunarea Generală.