Născut în Azuga (1929), într-o familie de oameni nevoiași. De mic copil a învățat să schieze, să îndrăgească și să iubească muntele. După absolvirea școlii s-a angajat tehnician la Societatea de Telefoane. În 1950, sindicatul din care făcea parte l-a selecționat și l-a trimis la școala de alpinism de la cabana Curmătura din Piatra Craiului, pentru a urma cursurile organizate de Secția de turism-alpinism a C.G.M. În cadrul acestei școli, dar mai ales la cursurile celei din aprilie-mai 1951 de la lacul Bîlea, Aurel Irimia s-a remarcat prin curajul și talentul de cățărător. În 1951, în timp ce-și satisfăcea stagiul militar, a fost legitimat la secția de alpinism a Casei Centrale a Armatei. A activat apoi în cadrele armatei, ca ofițer, dar încă de pe cînd era soldat antrenorul secției, Emilian Cristea, l-a luat în traseul Fisura Albastră, între timp, a participat la sau a condus și alte ascensiuni în premieră.

Ture de iarnă:
martie 1952 — parcurgerea crestei Munților Făgărașului de la Porcești la Plaiul Foii (Emilian Cristea, Aurel Irimia, Constantin Radu);
februarie-martie 1955 — parcurgerea crestei Carpaților Meridionali (Aurel Irimia, Emilian Cristea, László Karácsonyi);
ianuarie 1956 — traversarea munților Rodnei, Suhardului, Călimanului (Aurel Irimia, László Karácsonyi ș.a.).

Aurel Irimia a făcut parte din comitetul F.R.T.A., din Biroul Federal și din Comisia Centrală de Alpinism. A fost monitor și instructor la mai multe școli de alpinism. Pentru frumoasa și rodnica sa activitate i s-a conferit titlul de maestru al sportului la alpinism în 1955 și titlul de maestru Emerit în 1969. A murit în ziua de 14 martie 1970, în jurul orei 16, în mijlocul nămeților, lângă cabana Pietrele din Munții Retezatului, verdictul medical fiind "insuficiență cardiacă și respiratorie, miocardică, hipertensiune arterială".