Prima lungime din creastă este de fapt o față brăzdată de o fisură. Plecăm de pe pragul de pe care pornesc toate traseele acolo și prindem o fisură în stânga. Începutul se simte mai aerisit asigurat pentru că trăiești cu sentimentul – nu departe de adevăr, că dacă pici aterizezi fix lângă coechipier, pe pragul de început. Altfel, nu este greu. Este o mișcare mai de încredere chiar 3 m sub regrupare, să te așezi pe o mică față tăiată de două fisuri paralele. Regruparea este chiar pe linia crestei, pe stânga acesteia, un pic ferită de vânt.

A doua lungime continuă pe umărul peretelui, pe ceea ce se profilează a fi creasta. Sunt pitoane clare care indică traseul. În prima secțiune a lungimii este o trecere mai delicată pe fisură, nu ceva greu (se poate trece în stil artificial în caz de urgență). Regruparea am făcut-o pe o față căzută, la spituri, chiar unde creasta devine aproape orizontală.

A treia lungime urmează țancurile de pe creastă, ba în urcare, ba în coborâre. Este cea mai ușoară parte și cea mai expusă. Ca să ajungem în potecă, la finalul crestei, se poate merge ultima secțiune concomitent.