Vâlcelul Țancurilor mi-a atras atenția în urma lecturilor parcurgerilor din anii 80-90 și 2000 ale lui Mircea Ordean și a celei din 2013 a lui Boreal. Am fost prima dată acolo în septembrie 2016 (câteva poze pe pagina traseului de pe acest site), atât subsemnatul, cât și valea fiind în formă bună. Tot cu ceva noroc am prins-o în condiții ideale în martie 2017, când mi-a revenit încă o dată distracția maximă – am fost cap.

Cu chef de abrupt, dar fără antrenament cardio și doar ceva tras de plastic la boulder în ultimele săptămâni, m-am înscris și am fost acceptat în tura lui Eugen de pe carpați.org.

Plecăm pe la 8.10 de la Gura Diham spre cantonul de vânătoare, la 9 suntem în poteca TR și la 9.35 în firul văii.

Planul a fost să abordăm traseul cu coardă, asigurări mobile și espadrile, ca să fie bine, să nu fie rău.

La prima săritoare punem o nucă pe post de regrupare. La deal a fost cu emoții, nu am gheară puternică după un sezon ratat atât la stâncă, cât și la conglomerat. Nu reușesc să plasez un prim friend ca data trecută în fisura de pe stânga, pe cele mai mari neinspirat le-am lăsat la mașină, așa că mai urc câțiva metri solo cu coardă până plasez un friend pe dreapta.

Ies pe teren ușor, mai urc vreo 10 m și dau pe stânga de o fisură unde pun un friend mic, apoi văd pitoanele cu inel la un metru mai sus. Mai pun și un friend de amorul artei.

Urmează o săritoare fără chin, unde aderența încălțărilor este apreciată.

Următoare, o săritoare care datorită formei bolovanului mi-a venit să o botez „La pelicanul chior”, este destul de strâmtă și fizică la plecare. Merge dat un anou după bolovan încastrat și te șurubărești nițel până ieși din strâmtoare. Pun un friend pe stânga și acasă pozele îmi spun că în tinerețe am trecut cu rucsacul în spate și n-am pus asigurări. „Mais où sont les neiges d'antan ?” cum zice François Villon în Ballade des dames du temps jadis.

Regrupez la 2 frienduri mici într-o fisură, tot pe stânga. Pe dreapta văd în capătul unei fisuri o clepsidră unde zace o cordelină de rapel, peste care au trecut de asemenea, anii.

Urmează un scoculeț din care ieșim în dreapta.

Ajungem sub marele bolovan. Coarda pe care am văzut-o în februarie 2024 era tot acolo. Capătul tăiat era deșirat, ultimul metru din celălalt capăt îngropat deja în grohotiș. Coarda fusese dată pe după bolovan și frecarea o făcea imposibil de recuperat. Cineva s-a retras pe ea și a recuperat cât s-a mai putut pentru săritorile următoare. Ce i-a determinat să se retragă așa? Oare nu știau de tunel?

Depășirea bolovanului are 3 variante, care se unesc undeva sub el. Tunelul din dreapta, cu o intrare umedă și înverzită, pe care nu binevoiesc să o cercetez nici de data asta, nu îl are deloc pe vino-ncoace. Ar fi și păcat de a doua variantă, o fisură de bavareză urmată de un horn căzut, unde stânca este uscată. A treia opțiune a fost îmblânzită de Boreal în 2013 și este o modalitate de a fenta fisura când este udă stânca.

Regrupăm la un friend și o nucă. Urc pe un prag și aș putea asigura pe stânga un piton Boreal (argintiu, cu inel rotund sudat), bătut ca 40%, dar cum mișca puțin, nu l-am asigurat ca în 2016, am pus un friend în fisură. Urc la pitonul lamă și îl dublez cu un friend. Mai sus am simțit un pas, am găsit priză pe partea cealaltă a stâncii, am schimbat beta la picioare și am trecut.

Hornul oblic, un piton marca Boreal la plecare pe stânga, niște gresie ok apoi prize exact unde ai nevoie de ele.

Ieși din horn cu atenție și din intestinul subțire dai în cel gros. Piton în tavan, atenție la rulmenți. M-am uitat încă o dată la ferestrele care vin din tunel întrebându-mă care este cea bună.

Ajung sus cu orbul găinii. Undeva în lateral știam că era bătut în bolovanul de deasupra un piton. Iarna pot avea o scuză că este îngropat în zăpadă, dar acum nu-l văd și pace. Pe săritoarea din amonte de fereastra care ne scoate la aer este un bolovan încastrat unde pun o buclă după o pietricică și un friend. Îmi pun un anou de 2.40 m prelungire pentru locul cel mai bun de tras rucsacii și, minune, dau acolo de pitonul căutat, dotat cu maillon mic. Mă întreb dacă venea coarda albastră băgată prin el la rapel. Mă lonjez acolo și la nivelul tibiei, sub ingineria mea din lateral, văd și al doilea piton, cu inel, de care nu aveam habar. Mult grohotiș, coarda îl tot pune în mișcare spre tunel. Recuperez albastra și o folosim ca să tragem rucsacii. Vine și Eugen și continuă asigurat și se oprește nu departe, unde găsește loc de dat anou după un bolovan.

O săritoare pare să aibă ocol pe iarbă pe dreapta, destul de cucurigat la revenirea în talveg, voi constata ulterior. Mă uit cam relaxat la săritoare, dar o să-mi treacă la fața locului. Aderență la picioare și la final un spreiz în talveg, cu emoții. Am pus 4 frienduri pe ea. Nu mai știu în ce am regrupat, cel mai probabil la mobile.

Imediat în amonte vine o săritoare cu 2 variante. Pe direct este un hornuleț cu un bolovan în capăt, unde Mircea Ordean și prietenii făceau ramonaj. Pe stânga este un horn îngust, pe care l-am abordat și de data asta tot cu coardă și mobile. Al treilea friend l-am pus la vreo 3 m în stânga, unde era o fisură bună, apoi am urcat pe un prag spălat pe lângă hornuleț, pus un friend roșu și ieșit în dreapta. După vreo 3 m în sus pe iarbă am asigurat la o zadă, am făcut un zelb lung ca să stau mai bine la recuperat rucsacii.

Am terminat cu uscăciunea, dăm de săritorile ude/murdare. La prima, inițial de jos părea că pe stânga era o variantă de ocol, dar văzută de sus a ieșit din orice calcul viitor. Eugen preia inițiativa strategică și se bagă hotărât pe săritoare și pune friend roșu BD pe dreapta. Este momentul să amortizeze un pic costul scăriței Petzl, care îi oferă prize uscate la picior, ca să se poată sălta la ceva bun la mâini. Deasupra dă de cele 2 pitoane din talveg, pe care le eliberează de coarda neagră care nu prezenta încredere și nu permitea să asiguri vreunul.

A mai fost o săritoare mică înverzită unde tot Eugen a dus greul ramonajului, după ce a plasat un anou pe dreapta după o încastrată. Eu am ținut să ies pe stânga fără ramonaj, dar și în confortul manșei a fost chin, alunecos la picioare și nu prea generos la mâini când nu era friabil. Pe stânga este un piton cu cordelină neagră unde se poate asigura.

Ultimul pasaj dificil impus, ieșirea din canion pe lângă bolovanul de sus, a fost mai dubios decât îmi aminteam. Intrat din stânga în ramonaj, trecut în dreapta, urcat pe lângă perete, plantat un friend, apoi pe muchie, traversat stânga și asigurat pitoanele lamă vecine (cel vechi cu ață albastră și unul nou), urcat anevoie pe bolovan, semiîncălecat și plantat friend rosu BD în acelasi plasament care i se potrivea de minune și pare care l-am folosit anterior și vara și iarna. Apoi înaintat anevoie pe sub tavan, asigurat bucla de cordelină, apucat bolovanul mic de deasupra din colț și cu picioarele pe udeală săltat puțin câte puțin. Ieșit afară la pitonul lamă, tăiat chinga veche și dilemă dacă regrupez în el sau mult mai sus până redescopăr pitonul Boreal și a doua lamă veche. Regrupez, mă ajută la reumatism urzicile vecine și trag ca la galere de rucsaci la funicular. Regret ca nu mai era loc de pus ceva pentru secund între friend și pitoane, dacă aluneci pe acolo pendulezi urât. Săritoarea asta mi-a tăiat cheful de revedere vara pentru următorul cincinal.

În continuare am ocolit talvegul care se prezenta cu pasaj îngust și înverzit la final, loc de alte chinuri neimpuse de această dată, pentru că se poate ocoli pe stânga. 

Casc ochii la țancurile din lateral, după traseul Nicolae Dimitriu, deschis de Emilian Cristea în memoria acestuia în 1966, anul în care a murit sufletul și inițiatorul CAR-ului interbelic. Unghiul din care mă uit nu mă ajută, nu am nici zoom ca să identific pitoane. În schimb, intrarea în traseul vecin Colțul Moșului din țancul următor este ușor de găsit.

Mai cățărăm câte ceva, mai traversăm, mai căscăm gura și la Colțul și Vâlcelul Ghințurii.

Ajungem în strungă și urcăm spre Brâna Mare a Morarului, care pe acest versant ne delectează cu traversări prin jnepeni, dar și flori de colți.

Pe sud este cald, o lumină plăcută de sfârșit de zi și început de toamnă, ce te îmbie să stai și să tot caști gura la nordul Coștilei.

Ne întoarcem la Gura Diham pe lumină, după aproape 12 ore de la plecare.