Traseu urcat în premieră de Nicu Comănescu, Ion Șincan, Bubi Scheffler, în 1934, însă revendicat și de Erwin Csallner și Otto Wilk în 1932.

După ce traversează albia adâncă a Văii Seci, drumuI aproape orizontal conduce după cca. 300 pași în Vâlcelul Picăturii. O intrare covârșită de o vegetație sălbatică și de blocuri și arbori prăbușiți caracterizează porțiunea inferioară a acestei văi. Pentru a evita săritorile, în parte surplombante și umede, care întrerup în câteva puncte parcursul direct, urmăm inițial coastele împădurite din vâlcelului, dreapta cum urcăm, pe al cărui fir reintrăm după cca 1 oră, în zona unde acesta se transformă într-un scoc stâncos și îngust. La mică distanță în aval de obârșie distingem în dreapta o terasă largă, denumită  „Poianade sub Brâu", la care urcăm, părăsind defintiv firul văii.

Un hățaș conturat prin vegetație ne conduce, de-a coasta, la o mică șa punctată pe Muchia Trandafir, într-un loc în care firul Vâlcelului Spânzurat este vizibil. Continuăm ascendent pe această creastă, asigurând la zade și jnepeni, până în punctul în care creasta ajunge la obârșia Vâlcelului Spânzurat. Urcăm pe sub jnepeni și ajungem sub peretele final al Picăturii, Pe Brâul de Sus al Picăturii, la capătul Hornului cu Zade, vechiul traseu de acces, astăzi impracticabil.

Urmat la dreapta și în sus,acesta conduce Ia înălțimea Brâului de Sus aI Picăturii, care subliniază pe la bază peretele ce se prăvălește vertical din vârf. Parcurgând acest brâu la dreapta (către nord), ajungem în punctul unde o treaptă verticală, de cca. 8 m înălțime, formată din conglomerate foarte sfărâmicioase, iar în partea superioară ușor surpIombantă, se prelungește în sus printr-un horn îngust, ce ia sfârșit sub Fereastra Picăturii, pe o prispă ușor înclinată.

De aici și până la vârf nu ne mai separă decât o serie demici trepte, în parte înierbate, a căror escaladă este elementară.

Fața sud-vestică a Vf. Picătura este întreruptă de două platforme până la care coborâm prin două rapeluri de câte 20 și 15 m. Pentru primele utilizăm ancorele fixate în peretele din dreapta, și, reppectiv, în stânga, Al 3-lea rapel, și cel mai scurt, ia sfârșit în Strunga Marelui V.

După ce traversează albia adâncă a Văii Seci, drumuI aproape orizontal conduce după cca. 300 pași în Vâlcelul Picăturii. O intrare covârșită de o vegetație sălbatică și de blocuri și arbori prăbușiți caracterizează porțiunea inferioară a acestei văi, atât de impropriu denumită în trecut „Vâlcelul Spălat". Pentru a evita săritorile, în parte surplombante și umede, care întrerup în câteva puncte parcursul direct, urmăm inițial coastele împădurite din stânga vâlcelului, dreapta cum urcăm, pe al cărui fir reintrăm după cca 1 oră, în zona unde acesta se transformă într-un scoc stâncos și îngust. La mică distanță în aval de obârșie distingem în dreapta o terasă largă, denumită  „Poiana de sub Brâu", la care urcăm, părăsind defintiv firul văii.

Trasee de coborâre din Strunga Marelui V:

1. În Valea Albă. Din Strunga Mare urcăm prima treaptă spre Vârful Strungii și apoi încă una cu trepte de pământ și iarbă și prindem, de-a coasta către dreapta un hățaș și ajungem deasupra Albișoarei Turnurilor, într-o zonă cu jnepeni, în firul căreia coborâm printr-un rapel de 25-30 de metri dintr-o ancoră mecanică, aflată imediat după perete. Traseul Albișoarei, întrerupt de câteva obstacole, conduce în Valea Albă (Poiana La Verdeață); firul estic este asigurat cu ancore mecanice pentru coborâre în rapeluri de 20-25 metri. De aici, pe potecă, iar în continuare pe Drumul Munticelului (triunghi roșu) ajungem la Bușteni.

2. În Valea Seacă a Caraimanului. Coborâm spre sud, prin Hornul Vâlcelului Strungii și peste fețele foarte expuse ale acestui versant, prin 5 rapeluri lungi, în parte dirijate. Coborârea urmând un traseu nu foarte bine definit, 2 corzi și o rezervă de 5-6 pitoane sunt absolut necesare

3.Retragerea se poate face integral în rapel pe Albișoara Strungii, aceasta fiind echipată cu diferite ancore mecanice (rapeluri de 25-30m).

Bucegi Turism Alpinism ed 2 - Emilian Cristea, 1964
Muntii Bucegi Drumetie Alpinism Schi - W Kargel, 2000