De la intrarea în Valea Morarului am ieșit imediat din pădure. Rămăsesem pe malul drept al văii, unde este mai evidentă intrarea în creastă. Știam că la poienița dinainte de Vârful Țimbalului trebuie să cotim din nou spre dreapta, prin vegetație. Vegetația era deja uscată, din fericire (ceea ce nu ne-a împiedicat să bălăurim puțin când am pierdut poteca).

Am trecut pe lîngă pragul de stâncă și am urmat linia vâlcelului până în Creasta Balaurului. La un punct vegetația a dispărut, deschizându-se linia crestei și marea de jnepeni de deasupra. Zona asta prezintă pericol de avalanșă iarna.
La intrarea în creastă am evitat zona de jnepeni mergând pe partea dreptă, spre Valea Bucșoiului… unde poteca a coborât suficient încât vegetația să nu reprezinte un obstacol.

Deoarece nu mai parcursesem creasta, nu am ținut să urmăm o potecă anume, am mers intuitiv, după cum simțeam că ne poartă traseul. Este suficient de ușor terenul cât să nu impună cu adevărat o anume linie. Este o plimbare pe deasupra crestelor.
Traseul ne purta de cele mai multe ori pe partea însorită, dinspre Valea Morarului, dar când ajungeam prin zonele umbrite… se făcea frig subit și vântul începea să își intre în drepturi. Pe alocuri calea este marcată cu momâi, care probabil sunt utile în momentele cu vizibilitate redusă.

Pe ici colo mai sunt stânci pe lângă care trecem sau avem parte de teren ușor accidentat pe care îl escaladăm. Urcăm-coborâm-urcăm până când stâncile dispar și ajungem într-o șa largă și înierbată. Este șaua care desparte Masivul Bucșoiu de Vârful Omul, cel mai înalt vârf din Munții Bucegi. Astfel începem urcarea pantei care duce la Cabana Omul.