Acest jurnal descrie un traseu alpin nemarcat, care conține unele pasaje expuse și periculoase, în special pe vreme nefavorabilă și care poate solicita folosirea pe unele porțiuni a materialelor specifice de alpinism. Modul de abordare a traseului este subiectiv și ține de inspirația de moment, fără a avea pretenția de a reprezenta cea mai bună soluție.

Am intrat printre bolovanii de pe firul Văii Bucșoiului și am urcat direct vreo două săritori mici și ușoare, care pot fi ocolite pe potecă. Mai sus urc o săritoare mai mare și puțin mai dificilă, până când rămân cu o ditamai bucata de stâncă în mână. Renunț și ocolesc pasajul pe poteca din dreapta. Pereții se apropie, dar valea nu pune încă probleme. Ocolesc pe dreapta încă un bolovan mare, apoi unul mai mic și valea se deschide într-un soi de amfiteatru, ca să primească din stânga, în sensul meu de deplasare primul afluent, Vâlcelul Portițelor, spre care mă îndrept și eu. 

De unde stau nu ghicesc încă intrarea pe vâlcelul Grohotișului, dar știu că trebui să mai urc puțin pe Vâlcelul Portițelor. Mai sus descopăr intersecția, mascată de un contrafort acoperit cu jnepeni. Debutul mi se pare destul de șters față de cel al vecinului său, care pare mai îngust și mai neprimitor privit de aici.

Am abordat pe dreapta o treaptă mare de piatră care blochează intrarea, după care pereții încep să se apropie. Totuși, vâlcelul nu pune probleme deocamdată, trec direct o înșiruire de bolovani și săritori mici, ignorând poteca ce ocolește câte un pasaj care pare mai complicat.

Țin firul și ajung curând la o săritoare interesantă, un fel de jgheab cu un bolovan înfipt în partea de sus. Abordez jgheabul, care pe o parte e destul de spălat, execut un șpraiț și ajung deasupra bolovanului. Urmează o mică treaptă orizontală, după care jgheabul se continuă pentru încă vreo 10m, dar mai blând de data aceasta.

Mai sus valea se deschide puțin și țin firul, mergând pe lângă peretele din stânga. 

Urmează o săritoare cu o pojghiță consistentă de gheață, care mă pune puțin la încercare. De menționat că săritoarea e opțională, ea se poate ocoli pe poteca ce trece prin dreapta.

Câștigând în altitudine, ajung să văd Turnul cu Jnepeni dintr-un unghi inedit. Vâlcelul Grohotișului se abate spre stânga și se depărtează treptat de muchia ce ne desparte de Valea Bucșoiului. Apoi urcă hotărât peste o înșiruire de bolovani care se pot trece destul de ușor, cu puțină atenție, sau se pot ocoli pe pantele de iarbă din dreapta. 

Mai sus valea se deschide și mai mult, iar traseul devine puțin neclar în apropierea Turnului cu Jnepeni. Mai urc puțin și o potecă destul de slab definită taie firul vâlcelului – probabil este Brâna Mare al Bucșoiului, dacă este să mă iau după schița din cartea lui Emilian Cristea si Nicolae Dimitriu.

Vâlcelul se desface în 2 fire. Îl aleg pe cel din stânga și mă bag într-un fel de jgheab sau horn umed și alunecos. Puțin mai sus, în peretele din stânga, în sensul de urcare, descopăr spintecătura abruptă a unui mic afluent, ce coboară pentru câțiva zeci de metri de sub o fereastră mică. În descrierea traseului, de altfel sumară, pe care am găsit-o prin cărțile de specialitate se face vorbire despre o săritoare cu fereastră. Până acum nu am dat de alta, dar nici asta nu poate fi, pentru că micul vâlcel pare să coboare din muchia ce desparte vâlcelul pe care mă aflu și un fir secundar al Vâlcelului Portițelor.

Continui urcarea pe jgheabul meu, a cărui parte finală se îngustează și se închide cu o bolovan mare, pe post de capac. După un ramonaj de 4-5m pe partea dreaptă ajung deasupra hornului și apoi continui pe o porțiune expusă, aproape verticală, cu iarbă.

Încerc să fac o traversare către dreapta, către pieptul de piatră care mai jos a împărțit vâlcelul în două. Panta se mai îmblânzește și puțin mai sus prind un hățaș care mă scoate deasupra firului din dreapta. Privit de sus acesta pare mai prietenos. Continui să merg spre dreapta, luând la țintă un colț mare de stâncă. Urcând, îmi dau seama după reperele din teren că am deviat prea mult, pentru că mă apropii iar destul de mult de Valea Bucșoiului.

Urc pe fir până într-o mică strungă situată deasupra colțului și ghicesc o potecuță destul de bine definită. Nu știu să mai fie alt brâu, poate e doar un hățaș de capre negre. Urmez poteca spre stânga până revin deasupra firului pe care urcasem inițial, într-un loc unde pereții se apropie destul de mult, luând aspectul unui canion. Prin eschiva pe care am făcut-o am ocolit probabil o săritoare dificilă, sau măcar o porțiune expusă, dar pot să spun că nici pe unde am trecut eu nu a fost chiar ușor. Îmi caut un traseu pe treptele de piatră și ajung în talveg. Urc puțin și ajung la un fel de horn lung, în trepte, ud și întunecos. Abordez hornul direct, deși acesta se poate ocoli inițial pe dreapta pe un prag ascendent, iar apoi pe stânga, după traversarea pe o lespede aproape orizontală, situată pe la jumătatea săritorii. Pojghița de gheață mă face să exersez poziții de balet pe alocuri, dar cu grijă ajung pe platforma orizontală. De aici abordez etajul superior al hornului. Intru în el până la jumătate, dar gheața de pe stâncă mă face să nu pot să mai înaintez. Ies în stânga pe perete și ajung la o zonă cu iarbă, pe care urc puțin și revin în fir deasupra.

Imediat în amonte, o săritoare dificilă și surplombată blochează drumul. Intru sub blocul de piatră care închide săritoarea și constat că totul în jur este ud sau acoperit cu pelicule de gheață. Nu găsesc din prima cheia săritorii. Prizele din perete sunt destul de mici și, în marea lor majoritate, alunecoase. Las rucsacul jos și încerc să urc printre perete și bolovanul surplombat. Nu găsesc nici acum soluția. Mă bag mai adânc în scobitură și undeva mai sus prind o priză bună pentru mâna dreaptă. Mă răsucesc și reușesc să pun piciorul stâng în perete. Pun și piciorul drept pe stâncă, stau într-un echilibru precar, poziția este foarte incomodă. Mă sprijin când cu spatele de bolovan, când cu câte un umăr de perete. Mă foiesc câteva momente, timpul pare să aibă altă dimensiune acum. Trece o veșnicie până când găsesc o poziție care îmi dă senzația că e cât de cât stabilă. Încercând să înaintez, fac pași minusculi și nesiguri din cauza gheții, dar și a locului strâmt, care nu te lasă să te desfășori. Cu chiu, cu vai, reușesc în cele din urmă să trec prin gaură și să ies pe perete. Fac o traversare de 1m pe o porțiune cu prize mici și ude, ferindu-mă de zonele unde s-a format gheață. Găsesc un loc unde mă pot opri ca să trag rucsacul. Urmează încă un hop și gata, sunt deasupra săritorii. Aceasta a fost cea mai dificilă săritoare de pe tot parcursul traseului.

Urmează alte 2-3 obstacole, care în mod normal se depășesc fără probleme prin șpraiț sau opoziție, dar care astăzi sunt mult mai redutabile din cauza petecelor de gheață. Mai sus dau de o nouă potecă destul de bine definită care taie firul vâlcelului. Deasupra acesteia, o nouă săritoare blochează calea. Mă angajez inițial pe treptele de piatră din stânga, apoi cu un șpraiț depășesc obstacolul.

Urc pe fir încă 20-30m și întâlnesc o nouă potecuță care taie valea și se îndreaptă spre stânga spre un colț de piatră. Mai sus, o săritoare destul de mare se abordează pe partea dreaptă, iar după aceea o muchie răsare brusc în mijlocul văii și o împarte în 2 fire. Mă bag tot pe partea stângă. Firul debutează cu un horn mic. Urmează un horn mare, pe care îl abordez mai din exterior, printr-un șpraiț larg. Pe măsură ce urc, mă apropii treptat de fundul hornului și depășesc cu atenție porțiunea finală a acestuia, care este destul de expusă.

Deasupra săritorii valea pare să se lărgească încă o dată, într-un haos de stânci prăvălite, iar puțin mai sus se împarte din nou în 2 fire. Îl aleg pe cel din stânga, pentru că pare mai sălbatic. Urc ce urc și la un moment dat văd pe muchia dintre fire un hățaș firav. Traversez in dreapta, urc puțin și ajung deasupra celuilalt fir. De pe muchie acesta pare mai domol, așa că mă întorc să atac din nou firul din stânga. Urmează un încă un horn lung, cu 2 etaje, despărțite de o platformă orizontală. Abordez primul pasaj prin șpraiț și, către partea lui superioară, trec pe peretele din stânga, urc puțin și ajung pe platformă. Urmează al doilea etaj, ceva mai dificil, pe care îl depășesc depunând ceva efort.

Urmează o porțiune unde firul îngust, dar nu neapărat dificil, al vâlcelului este presărat cu 1-2 obstacole pe care le trec prin șpraiț, apoi valea se deschide într-o pâlnie cu iarbă, destul de înclinată, din care ies în Creasta Balaurului (Bucșoiul Mic), la un mic colț de piatră situat în mijlocul strungii din care coboară Vâlcelul Grohotișului.