Mergem prin jnepeni pe curbă de nivel câteva minute în direcție unei stânci alungite, apoi în jos. Pe stânga noastră jnepenii se răresc si apoi coborâm pe iarbă în Vâlcelul cu Smirdar și pe Vâlcelul cu Fereastră, până dăm în traseul turistic triunghi roșu de pe Brâul Ciorânga. De acolo în 5 minute suntem la Refugiul Speranțelor.

Pasaj din cartea “Am îndrăgit Munții”, Ionel Coman, 1961

CREASTA PRIETENIEI

În seara aceea, strîngînd corzile în jnepenişul culmii, am admirat la picioare o creastă subţire, elegant avîntată, crescută printre cele două fire ale Hornului Adînc. Ne aştepta să o urcăm şi să îi dăm nume, dar chemarea s-a împlinit abia peste zece ani.

Într-o noapte de iulie 1959 am poposit la cuşca din pădure, înarmaţi cu frînghii şi patruzeci de pitoane, de diferite forme şi mărimi. În următoarea dimineaţă am urmat drumul Cabanei Ascunse, am coborît Scara de Fier şi am pătruns pînă la bolta ascunsă în capătul Brîului Richiții.

În dreptul acestui adăpost natural, între firul secundar şi cel principal al Hornului Adînc, începe un perete. Cincizeci de metri mai sus el devine o creastă subţire, o sută de metri mai sus se ascute şi dispare după un bolovan profilat pe cer. Astfel se prezintă deocamdată vechea noastră cunoştinţă. Prima lungime de coardă, deşi verticală şi dificilă în partea inferioară, continuă fără dificultăţi şi fără pitoane. Sub ameninţarea ploii, capul echipei abia a avut vreme să transporte legătura grea a fiarelor şi să o agate la patruzeci de metri înălţime, coborînd grăbit în rapel. Revărsarea cerului ne-a ţintuit mai bine de un ceas în adăpostul bolții.

În anul următor am făcut alte două încercări, de asemenea eşuate din cauza ploii. Apoi am prins în sfîrşit o sîmbătă cu barometrul ridicat şi nori pufoşi, caracteristici perioadelor cu vînt nordic rece. Am sosit pe întuneric la Cabana Ascunsă, am dormit pe culcuşul fînului uscat şi ne-am trezit o dată cu zorile.

Ceața ascundea abruptul.

Am zăbovit în sacii de bivuac, necăjiţi la gîndul unei a patra încercări nereuşite, apoi am ieşit în prag să pîndim cerul. Barometrul şi norii caracteristici nu ne înşelau totuşi îndată ce s-a zărit culmea verde a Păpuşii treptat eliberată din ceaţa, am pornit grăbiţi către Scara de Fier.

Nu vom uita curînd ziua de 28 august 1960, cînd urcam Săritoarea Hornului, frămîntîndu-ne dacă nu cumva altă echipă a făcut între timp traseul nostru şi bucurîndu-ne că noi vom fi primii oameni care să dea nume crestei virgine.

Ne-am oprit ca de obicei sub boltă şi ne-am legat în frînghie. Roland a început apoi să se caţăre pe prima lungime de patruzeci de metri, iar eu am rămas să îl asigur. cu nostalgia vechiului cap de coardă care, în pragul celui de al patruzecilea an de viaţă, lasă întîietate tinereţii. Am tresărit la auzul chemării:

— Poţi să vii !

La regrupare am revăzut legătura grea a pitoanelor lăsate acolo cu un an înainte, înroşită de rugina care păta şi stînca. Roland îşi alege bucăţile cele mai potrivite, iar eu atîrn la brîu restul legăturii încă foarte grele. Deasupra noastră creasta devine verticală şi îngustă de aproximativ un metru, ca o lamă uriaşă. După cîţiva metri escaladaţi „la liber", capul echipei bate primul piton şi încearcă rezolvarea obstacolului de-a lungul fisurii care zgîrîie stînca pe marginea crestei, îi urmăresc eforturile şi caut să răspund prompt la comenzi. În asemenea ocazii ne înţelegem perfect dar ne desparte totuşi ceva: este mai înalt şi ajunge cu ciocanul cel puţin cu o palmă mai sus ca mine. Dacă bate un piton în asemenea situaţii, în general eu nu-l pot ajunge fără manevre obositoare. Aşa s-a şi întîmplat pe aceasta lungime de aproximativ treizeci de metri. Zece pitoane prea depărtate între ele, legătura fiarelor de la brîu, bidonul cu apă şi aparatul fotografic purtat în glugă, toate au conspirat să înmoaie degetele secundului, obligat la fiecare piton să rămînă atîrnat în gol şi să scoată scăriţele şi carabinierele.

A doua regrupare se face sub un perete surplombat. Roland este nevoit să recurgă la un drum complicat, pentru a ocoli stînca lucie. Un piton în baza peretelui, o fisură la stînga, un traverseu, altă fisură spre dreapta. La al şaptelea piton dispare după umflătura stîncii, lăsînd vederii numai scăriţele şi călcîiele.

Îi aud răsuflarea grăbită şi simt efortul depus pentru a învinge frecarea frînghiilor în carabiniere, de aceea părăsesc locul de asigurare şi mă caţăr la primele pitoane, rămînînd pe vîrful degetelor. Între timp cerul s-a înseninat cu desăvîrşire, soarele luminează pădurea către Poiana Coţofenii. Două găi se rotesc deasupra noastră şi se aşază ciorovăindu-se pe Creasta Frumoasă, de unde ne privesc apoi cu nepăsare, cu capetek roşcate între umerii aripilor. Lîngă mine, viaţa nu cedează stîncii aspre. Un melc mic şi negru urcă încet pe un fir de iarbă, un Fluture de Piatră fîlfîie uşor în imediata apropiere, fără frică.

Multă vreme trece pînă aud chemarea de sus. Retrăiesc aceleaşi momente de căţărare, cu prize mici şi depărtate, cu manevre obositoare de schimbarea scăriţelor şi carabinierelor. Un piton se lasă scos cu mîna, altul se îndoaie sub greutatea mea, o carabinieră îmi scapă din mînă şi se opreşte tocmai la o sută de metri adîncime, în fundul Hornului. Privesc numai la prize, concentrat în lupta pentru fiecare palmă de stîncă. La al zecelea piton creasta se încovoaie uşor şi apare profilul caracteristic al bolovanului vizibil din vale.

La al paisprezecelea piton ajung alături de capul echipei.

Ne aflăm în dreptul marii săritori din Hornul Adînc. Bolovanul încunună verticala celor o sută de metri de creastă. Deasupra lui, soarele atinge un ţanc odihnitor. În sufletele noastre îşi face loc bucuria apropiatei reuşite, convinşi că de acum am cîştigat cheia traseului.

Creasta se ridică din nou cu următorul perete, necesitînd trei pitoane şi scăriţe, însă dificultăţile nu ne mai sperie Restul lungimii se desfăşoară pe -teren uşor, cu prize din belşug, pînă... la alt zid de piatră, unde rămîn înfipte două pitoane. Creasta fără nume îşi continuă salturile, cu porţiuni verticale, alternînd cu muchii pe tăişul cărora abia îţi păstrezi echilibrul. Este caracteristică treapta cu surplomba înroşită de licheni, lama orizontală dinţată, lungă de patruzeci de metri, apoi suprapunerea celor doi pinteni.

Primul se poate ocoli, al doilea se împotriveşte, silindu-ne să recurgem la trei pitoane.

Sîntem obosiţi !

Soarele se apropie de asfinţit. Nici un nor nu pătează albastrul imaculat al bolţii, nici un fir de vînt nu adie.

Am ajuns pe a opta lungime de coardă, urmînd creasta dinţată care sfîrşeşte sub ultimul perete. Două pitoane solid bătute ne oferă sprijin pe zidul încununat cu jnepeni. Peste cîteva minute atingem creasta.

Ne-am sărutat frăţeşte şi ne-um retras la umbra stîncilor, să bem ultima înghiţitură de apă, să ronţăim cele cîteva bucăţi de zahăr şi să sorbim împreună singura ţigară.

Apoi am scos carnetul însemnărilor şi am socotit pe lor bilanţul zilei:

durata 8 ore

lungimi de coardă 8½

pitoane bătute 36

grad probabil de dificultate V B.

Mulţumirea acestui drum însă nu se măsura în grade ! În jur se lăsase linişte deplină. Nici o adiere, nici un fîlfîit de aripi, nici o vietate. Soarele îmbrăţişa molcom orizontul şi cerul adînc, luîndu-şi rămas bun de la vară.

Noi, cei doi buni prieteni, strînşi unul lîngă altul, tăceam, lăsînd gîndurile să alunece înapoi către anii trecuţi de drumeţie. Trăisem împreună încă o zi de luptă, uniţi în aceeaşi soartă prin firul subţire al frînghiei şi prin aceeaşi voinţă.

Pentru un singur om, multe piedici rămîn de neînvins Pentru doi tovarăşi, oricare drum devine mai uşor, umăr la umăr, în cîntecul voios al prieteniei. Aveam iarăşi un drum al nostru. Ce nume să-i găsim ? I l-am dat pe cel care atunci ni s-a părut potrivit: Creasta Prieteniei.

O dată cu înserarea am părăsit locul de odihnă, căutînd drumul către vale. Am revăzut hăţaşul Vîlcelului cu Smirdar şi Fereastra. Am recunoscut ţancul unde ne căţărasem după iedul de capră neagră şi poteca furişată a Brîului Ciorînga. Am trecut apoi din nou pragul Cabanei Ascunse.

Piatra Craiului Turism-Alpinism - Emilian Cristea, Editura Sport Turism, București, 1984
Liviu Enache - Topo
Walter Kargel

Sursă foto din traseu: Rupi (09.2025)
Foto Ciri.