În locul în care poteca dinspre Poiana Coștilei, pătrunsă în Poiana Morarului (Poiana I), cotește la dreapta, pentru a traversa Valea Morarului, ne abatem la stânga, urcând susținut versantul împădurit din acea parte. Reperele demne de luat în seamă lipsesc în această regiune, dar curând realizăm că ne-am angajat într-o viroagă, care sfârșește sub o coroană stâncoasă (nu foarte importantă, dar fermă). Din poteca marcată până aici am făcut 30-45 minute, prin locuri poate obositoare, dar care permit un câștig substanțial de altitudine. În apropierea obârșiei vâlcelului, vegetația este mai rară și putem identifica în dreapta un mic perete, la baza căruia se află un hățaș bine definit. Este Brâul Înflorit, care urcă susținut spre dreapta (vest), ieșind în scurtă vreme deasupra unei zone compacte de pădure. Este locul unde, după un cot strâns la stânga, panglica pe care o urmăm pătrunde în amfiteatrul Vâlcelului Pitit, ce pare să sfârșească nu mult mai sus, între stâncării.

Dincolo de acest fir, Brâul Înflorit lasă sub el ultimii brazi, răzleți. Privirea poate îmbrățișa de aici Canionul Morarului, Țimbalul și pajiștile de sub Creasta Bucșoiului Mic. Deasupra potecuței, peretele stâncos spintecat de hornuri și fisuri promite un excelent loc de antrenament împătimiților escaladei. Un ultim cot al brâului și sosim pe o coamă, de unde ochilor li se descoperă brusc, sub un unghi mai puțin știut, nesfârșitul zid de piatră având drept coroană, profilată pe cer, Acele.

Ne angajăm de aici, oarecum descendent (de evitat ramura brâului ce pare să continue în sus) într-o mică pâlnie, cu un pasaj surpat. Ieșim apoi într-o strunguliță, de sub care scapă spre Valea Poienii o fisură verticală. (actualizare: din strunguliță se poate face rapel la o stație cu 2 pitoane) Pe fața acesteia trecem peste un punct cu prize mici, dincolo de care suim o față nu tocmai sigură, de circa 20 metri. Locurile se domolesc apoi și atingem firul Văii Poienii, unde putem considera drept încheiată parcurgerea Brâului Înflorit.

Din acest punct, există mai multe variante de continuare a drumului:
a) Direct în sus, pe Valea Poienii;
b) Pe Vâlcelul Ghințurii (după numele colțului care îi străjuiește obârșia, cu circa 150 metri diferență de nivel mai sus), care coboară aici din stânga. Ascensiunea lui nu pune probleme, oferind contact cu locuri mai puțin bătute de alpiniști, cât și o perspectivă inedită asupra regiunii. Din strunga finală se traversează în partea opusă, printre jnepeni, în firul Vâlcelului Pitit.
c) Printr-un culoar stâncos, aflat pe vale cu circa 50 metri mai sus, se traversează la dreapta, în Vâlcelul Țancurilor.